Astăzi în drum spre facultate, în autobuzul 300 era mare bairam. Un om al străzii cu o orgă mai mare ca el cânta de zor. Nu știu să încadrez stilul, era un popularo-manea, cert este că m-a surprins. Pentru că spre deosebire de mulți alții care doar stau cu mâna întinsă prezentându-mi o poveste sentimentalo-dramatică, omul ăsta făcea ceva.
După un repertoriu prelungit, omul se oprește adunând laurii creației sale. Vine la mine îngândurat și mă întreabă ”Doamna, trebuie să îmi bag perfuzie în cap?”. Îl întreb de ce, iar răspunsul mă surprinde ”Ieri m-a lovit un polițai cu sticla. Mi s-a umflat?”. Îi spun că nu, după care mă întreabă parcă așteptând o direcție. ”Doamna, tre să plătesc ca să fac școală? Ca să mă învețe cineva să cânt, la major, notele astea?”. Dincolo de poveștile alea frumoase și emoționante, i-am simțit sinceritatea din glas când îmi spunea că ieri nu a avut nimic să mănânce și că nu are familie. Cu toate astea căra după el geanta instrumentului de câteva kg bune. I-am oferit o plăcintă și a coborât din autobuz.
M-am trezit automat cu lacrimi în ochi și cu multe întrebări. Cât îmi conștientizez binecuvântările de zi cu zi? Cât mulțumesc pentru ceea ce sunt? Cât dăruiesc din ce am și altora?
Suntem prea absorbiți în a ne construi viața, și uităm să ne consultăm sufletul. Te-ai gândit ce ai tu în plus față de tânărul abandonat care trăiește pe străzi? Nimic. Doar mult har. Cât mulțumești pentru el? Aproape deloc. Crezi că meriți că ai o familie care are grijă de tine și te iubește. Crezi că ție ți se cuvine totul. De ce ești tu mai special ca alții?
Te invit să te analizezi, să îți iei momentul tu cu tine. Învață să mulțumești. Învață recunoștința. Conștientizează-ți binecuvântările. Zi de zi.