O România în care atacul la persoană e condamnat și nu aplaudat. O Românie în care o persoană de etnie nu e pedepsită prin privirile arzătoare pentru că nu are aceași ”culoare” religioasă, sau aceași culoare a pielii.
Zilele trecute am văzut ”Lecția” lui Eugen Ionesco la Teatrul Național, piesă reprezentativă pentru teatrul absursului. O piesă care îmi reflectă o mică parte a peisajului românesc. Drama comică transpusă în regia lui Horațiu Mălăele reflectă limbajul ca instrument al puterii, dar totodată și imposibilitatea comunicării care treptat acumulează frustrarea exprimată în final prin actul violent.
În ultimul timp am resimțit din plin comunicarea agresivă ca element dominator, comunicarea ca armă a persuasiunii, comunicare care ne îndreaptă ușor spre incomunicare. Apar stereotipurile, omul devine acaparat de automatisme și românul ajunge să judece în necunoștință de cauză, fără a cunoaște prea mult.
Când ai zâmbit ultima oară celui mai puțin norocos ca tine? Sau mai degrabă zâmbetul a fost repede înlocuit de o privire malițioasă și o prejudecată exprimată în gânduri fugare.
Când am uitat lecțiile celor 7 ani de acasă, cum de am uitat că nu am fost învățați să urâm și să judecăm, ci să ne iubim aproapele?
Vreau să ne învățăm lecția. Lecțiile. Ale lui Ionesco, ale noastre. ”Lecția” unei Românii normale și frumoase, pe care fiecare din noi o construim zilnic.
Sursă foto: http://www.tnb.ro
Cătălina Ciobanu 